Simplitate absoluta

A existat un om. La varsta adolescentei , acel om a parasit locul in care crescuse, lasand totul in urma, luandu-si doar amintirile si ura pe care o acumulase in timp.

La apus, acesta a hotarat sa plece in larg, alegand apusul fiindca nu si-a dorit o cale de intoarcere, iar bezna l-ar fi purtat catre necunoscut. Privind soarele cum rasare din adancuri, a realizat ca a fost uitat, iar pestera in care ajunsese devenise adapost de mai bine de 4 ani – in fiecare dimineata era la fel, zambea. Descoperise un ingredient al zambetului, gandul.

Acest om a reusit sa cladeasca o punte intre trup si spirit, o punte din ganduri, amintiri si liniste. Devenise un adevarat savant, un cunoscator al tacerii. Niciodata nu a strigat, nu a gandit cu voce tare sau sa scrie. Tot ce facuse in acest timp a fost sa stea pe aceeasi roca, privind pescarusii si ascultand valurile, gandind.

A descoperit ca oamenii sunt atat de frumosi, ca mediul in care traiesc este schitat pentru a nu realiza timpul, a descoperit ca oamenii sunt timpul, iar prin asta gandirea acestora stagneaza.

Inteleptul a zambit timp de 40 de ani si niciodata nu tinea seama de senilitatea trupului sau. Zambea spre mare si medita la defectul uman, privind defectul ca pe ceva esential in existenta lor, ca pe o fundatie a umorului.

Cantarind razboaiele, chipul sau s-a ridat. Simtea atat de multa mila pentru credinta, pentru o calatorie terestra sfarsita de un alt muritor. Traia fiecare deces al altor straini, lasand agonia in urma.

Cand soarele a apus, s-a ridicat de pe stanca si a pasit pe plaja, fericit. A dedicat un spirit pentru a contempla frumusetea, linistea marii, dar mai ales mormantul tacerii. In urma lui, marea nu avea ce sa acopere, deoarece pasii lui disparusera de o vreme.

Spectrul unui om fericit a izbutit in analiza frumosului . Candva , a existat un om ..

Delir

          Nimic. Singurul cuvant care ne inrameaza existenta: nimic. Noi, oamenii, am fost deposedati. Nu mai avem credinta, nu mai avem iubire, nu mai avem spirit.

Odinioara, simteam ca sunt iubit, insa m-am inselat. Omul este defect prin natura lui, prin gesturile, vorbele si simtirile acestuia. Fiecare calitate poarta un defect, cum fiecare om isi poarta vina, vina cu care se naste, precum o aura albastra. Pasim pe strazi, asteptam .. poate se va intampla. Toti avem o aspiratie, cum toti avem dezamagiri. Fiecare scop asteptat este doar o iluzie, o iluzie ce ne poarta prin timp, prin mocirla, prin chin.

Candva, am crezut. Am crezut ca Dumnezeu exista. Pentru mine, Dumnezeu era metamorfozat in ploaie, fiindca ii schingiuia pe muritori, pentru vina lor, pentru ignoranta. Nu sunt sigur, inca mai simt ca ploaia vindeca, cum alcoolul vindeca inima si sfasie ficatul.

Toata lumea fugea de ploaie, se adapostea, pe cand eu zambeam si o simteam, cu fiecare picatura, pana cand omul a deschis o umbrela, a descoperit un nou zid intre simtiri si exprimare. Atunci, mi-am dat seama ca sunt mult prea defect ..Candva , obisnuiam sa cred ..

Spirit, voce launtrica a oricarui individ, oricarei femeie trecuta de varsta distractiilor ce invoca intr-o biserica, a oricarui student ce descopera femeia, alcoolul si tutunul. Pasind spre apus, simtim ca taria ne conduce spre un somn, simtim ca exemplarul sexului frumos ne este calauza a unei alte lumi, iar noi suntem cheia portalului, iar prin tutun gandim spre mare, exact ca batranii marinari, uitand de rom si de furtuna.

Gresim atat de mult doar prin umila noastra existenta. Omul a fost nascut pentru a muri, cu totii am ascultat vorbele astea rostite candva. Doar ca, au existat “defecti” ce au observat, au insemnat si au schimbat. Nu au schimbat universul, credinta, iubirea sau spiritul tuturor, insa prin faptul ca au evadat din acea insiruire de suflete, au descoperit cel mai important lucru: speranta .

Cu totii speram, cu totii visam. Insa speranta lor nu era a noastra. Ei nu au sperat catre noapte, ei nu au sperat catre un zgomot asurzitor si femei imbibate cu alcool, niciodata. Nu sperau niciodata catre mlastina, catre daruirea unei hartii fabricate de om in schimbul trupului, port al spiritului.

Singura speranta, singurul vis era pustiul. Am fost deposedati si de de pustiu. Si nu sperau catre un desert, ci catre un o casa, un loc izolat, prin care judecata sa poata dansa la lumina lumanarilor, fiinta pe care o iubesti sa o mentina, prin sarutari si mangaier , iar tot acest loc retras sa devina propria noastra credinta …

Jalnic dor

Candva, stateam intins intr-un hamac imens, agatat de codru, iar ea statea cu capul lipit de pieptul meu si ascultam . Ascultam plansul toamnei, purtat de o adiere rece, insa eu mai ascultam ceva; ascultam respiratia ei, fiecare sunet al oaselor trosnind, in timp ce imi strangea mana, in mana ei . Ascultam pauza vantului care se izbea de parul ei si ..

Mi-e dor de mirosul parului ei . Mi-e dor sa privesc cum se imparte: o parte pe gatul meu, iar restul parca picura din hamac, si era impins de vant si adus inapoi, precum o draperie veche uitata dupa ce oamenii au parasit acea cabana .

Atunci am simtit umarul ei, atingand buzele mele si din nou acel miros . Nu ma obosesc prin a incerca sa il compar ..sau sa il descriu fiindca stiu ca nu as reusi niciodata sa spun mai mult decat un fior ce imi invaluia coloana vertebrala . Ii sarutam parul, ma jucam cu el, iar ea privea obsesiv acel apus de un violet intens ce se spanzura intre doua rape si ofta; ofta atat de des, dar nu am incercat sa o inteleg, am preferat tacerea . Tot ceea ce conta era ca prin fiecare oftat, o simteam din ce in ce mai aproape de pieptul meu .

A fost o toamna minunata, am murit amandoi in acel hamac timp de un anotimp, dupa care am privit-o . Era obosita, era atat de bolnava incat oftatul devenise o nevoie de a respira, de a supravietui . M-am ridicat brusc si am privit in jurul meu, frunzele disparusera, noroiul era acoperit de zapada, iar verdele parca ar fi fost sters, era doar o fila alba ce ne adapostea . Am atipit doar o clipa, doar un moment . Tot ceea ce mai era in jurul meu, era un amurg inchis sub cupola unui cearcane si – ea .

 

Discursul unui nebun - monolog teatru

         

Discursul unui nebun  - monolog teatru

Simtiti ? Spuneti-mi ca macar voi simtiti ?! Spuneti-mi .. [pauza]

Este toamna . Mereu este toamna .[pauza]

Doamne ! Imi simt traheea sfasiata de frunzele ei , de fiecare strop de ploaie . Imi tremura oasele , iar unchiile picioarelor sangereaza – zi dupa zi . Acelasi vant imi cresteaza buzele si pielea – nu mai am nici saliva . Ma priviti ciudat ...eu .. eu nu pot sa inteleg . Chiar si acum , acum cand am venit aici .. la voi , copiii ma ocoleau , parintii lor ii trageau de mana , ii indepartau de mine ... pana si batrana ce sedea pe banca m-a privit astfel ... am simtit teama din ochii ei . Uneori , aud trecatorii spunand – Este nebun .. iar apoi toti intorc capul in alta parte , oriunde , doar sa nu fiu eu parte din acel decor .

[Pauza]

Stiti .. uneori mi se face dor de acel sanatoriu .Nu puteai parasi terenul uscat , dar totusi .. eram acasa . Aveam voie sa pictez , sa scriu si sa privesc apusul . Fumam sub acel stejar ce imi soptea poezii si puteam sa ascult Mozard doar privind spre luna ...  Uneori , ma gaseam in fata semineului cu alti pacienti si ne priveam – fara sa spunem un cuvant . Asteptam sa vina asistenta sa ne separe [pauza] .. Niciodata am stiut de ce mergeam in fiecare seara , in acelasi loc .. in aceeasi liniste de mormant .    Niciodata ... pana m-au eliberat .

[Pauza]

Atunci am revenit printre voi , m-am pravalit prin acele paduri precum un bolovan , am cazut prin rape .. si m-am prabusit ..in lumea voastra . Uneori imi aminteam de acest taram .. insa era privit prin ochelari murdari ... atat de murdari incat imaginea era atat de clara . Stiti ce am simtit cand m-am izbit de cersetorii din gara ? Am simtit teama , atat de multa teama ..Dar stiti ce am simtit cand m-am izbit de strainii ce carau valize ?? Cand m-am izbit de voi? .. Am simtit dezgust .. am simtit o adiere a vantului .. o adiere putrezita . Va inecati in mocirla monotoniei ... si ma numiti nebun , voi .. ma numiti nebun .. pe mine . Ahh ! Iar simt nisip in vene .. Nu mai iau de mult pastile , doar astept si ma gandesc la ....

Mi-e atat de dor de ochii ei verzi , de ridurile ce ii traversau chipul .. de umerii ei ..

Era suflet invelit cu carne , era sange din sangele meu , era ...iubitul meu co(pauza).. Puteam simtit apa rece de izvor cum imi traverseaza maduva oaselor .. era..era mereu in acelasi loc .

Stiti unde o vedeam ? [pauza]

Nu , nu stiti ... nu ati avea de unde sa stiti . Sunteti atat de umani ..

O vedeam in bezna , rasarea din umbra stejarului imbracata intr-o camasa alba de noapte ... era desculta . Iar eu fumam in camera mea incuiata .. Stiti ..mereu ma incuiau cand le spuneam ca trebuie sa ajung la ea , trebuie sa ii ating parul negru , trebuie sa ii cuprind mainile .. trebuie sa o miros , trebuie , trebuie... Iar ea se uita la mine , nu se misca – nici macar nu clipea . Ma lasa sa o admir , iar eu intemnitam fiecare imagine , fiecare gest al ei – aici , in sufletul meu – Ma recladeam din ea ..pana intr-o zi .

Am crapat teasta asistentei cu bolovanul pe care l-am ascuns sub pijamale , aici , chiar aici ( arata la stomac ) Usa era descuiata .Am iesit si am alergat .. am alergat pe acele holuri reci ..pana .. Am ajuns langa ea ....Am inhalat praf negru de cenusa , atat de umed .....apoi am intins mana ..... sprea chipul ei alb si..... am clipit .

Am zbierat pana am scuipat tot sangele din mine peste acele frunze .. aurii . A ramas doar un covor de frunze bolnave , un trunchi imens de copac , scobit de insecte .Au trecut 4 ani si .. am plecat . Acum .. acum sunt printre voi .. eu – un nebun ce vedea fantasme .

[Pauza]

 Stiti ... inca o mai vad , aici .. in mine . Sunt doar o replica ieftina a sufletului unui mort . ( Se intoarce cu capul plecat si paseste in afara scenei )

Autor : Irimia Stefan

Dezechilibru – Scrisoare

Dezechilibru – Scrisoare

Oscilez între real si ireal , între iluzie şi adevar , între pământ şi lună , între moarte viaţă .

             Te caut printre astre , te caut în albastrul adânc al oceanelor , te caut pretutindeni , chiar şi în cochilia unui melc , însă în van . Într-o zi , m-am odihnit pe o stâncă , alaturi de întelepciunea unui şoim ce mă veghea , am privit spre ciobanii ramoliţi , spre oile lor speriate . Era destul de frig , uneori mă întrebam de ce am ales acea destinaţie pentru a te căuta , însă constiinţa dilua fiecare dâră de raspuns - nu conta spaţiul . Suflul codrului m-a îndrumat spre plajă , o plajă pustie , probabil pe o insulă . Nu cunosc , nu am explorat acele meleaguri , doar am gustat dintr-un val , îmi era sete . Chipul meu s-a deformat , am omis că apa era sărată .                                                    

           M-am prăvălit peste un deal de nisip şi am zâmbit spre soare . Atunci , el mi-a aratat unde erai . Am alergat printre gânduri , printre morminte , nunţi si botezuri . Într-un apus al verii , am trecut prin râul sufocat de gheaţă , m-a protejat , oferindu-mi pod din oasele celor mult prea istoviţi . Am ajuns , se pare ca soarele m-a îndrumat spre a lui casă , cred ca dorea un prieten , un receptor al simţitilor , am ajuns în desert . Şi era atât de cald , în special noaptea , atunci când el , divinul glob de foc ,  venea acasă . Am împărţit aceeasi cameră , până când , la răsarit am alergat spre necunoscut .

          Am aşteptat patru vieţi de muritor . Într-un crepuscul de foc , ai apus iubito , iar când ochii mei orbiseră , eu te-am găsit . Ai fost atât de aproape mereu , am alergat cu tine chiar aici , în pieptul meu , în acest trup . Am avut o perioadă in care , exagerat , m-am întrebat cum reuşesc sa rămân în viaţă , nu sunt bătrân , nu sunt muribund . Eram atât de uman , iar prezenţa ta imi oferea suflet , imi oferea lumină ce alunga spectrul mentalităţii mele . Aveam nopţi când priveam astrele , prăvălit într-un hamac , iar venele mele se strângeau , se întindeau precum un elastic şi membrele imi amorţeau . Vroiai să ieşi din mine , vroiai să evadezi , însă îngândurarea mea nu ţi-a îngăduit .        

        Totul a trecut , eu voi adormi acum , voi reveni  în locul meu îngust , în groapă . Am fost sfătuit să dorm pe veci , dar .. tu mă cunoşti , ştii doar ca sunt un mort cu insomnii . Mă retrag  , nu vreau să răsară soarele şi să sa-mi pună din nou zăvor peste ciobitele mele oase , în acea sufocantă odaie . Sunt deja prea ofilit , acesta a fost apogeul reanimarii mele , însă procesul este opus .                                                          

          Te sărut , iubito .. Voi reveni la iarnă , pe sub fulgii de cenuşă , imi voi dezlega buzele uscate .. pentru a-ţi săruta mâinile , din nou .

Infinitul epidemiei
 
           Moarte , ecou al gandurilor ce copleseste jalnicul trup al omului . Acutul rasunet al bisericii , al ruginitelor clopote o anunta – moartea - zgomot ce mentine spaima , o accentueaza pana in apogeu  - si dupa . Iar din morminte rasare doar o pereche de pantofi uzati , atat de uzati incat imi pot imagina cadavrul alergand prin bezna , precum o molie decrepita ce se izbeste de pietrele funerare . Orbirea sufletului infatiseaza o deprimanta iluzie – Nasterea unui trup impregnat cu suflet , vesnic sortit sa isi traiasca viata ce i-a fost daruita . Noi suntem propriile noastre marionete , nascocim iluzia involuntar , totul pentru un zambet senil sau un ras infectat cu dementa . Iar aceasta epidemie se intinde , isi largeste orizonturile cu fiecare apus al unui muritor , cu fiecare preot recitand , de fiecare data mai puternica , mai pustiitoare .               
          Epidemia ce se asterne intre santurile gandurilor exact ca o felina ce o cunoastem , o simtim si ne chinuie , ne macina – moartea . Nesomnul mentine fiinta umana in eterna ei letargie , o oglindeste in acea mocirla , in acel hau , dar acesta este mult prea uimit de rama oglinzii pentru a observa cum se pravalesc pontoane peste cadavrele celor inrobiti . Iluzia de a exista , crancena dorinta pentru un muritor ii moleseste , ii ingroapa si-i dezgroapa , iar locul devine mult mai adanc , mult mai haotic si umed . Cu cat se va apropia mai mult de sfarsit , acesta pluteste in incalceala radacinilor , pana cand se va izbi de obscuritatea reavanului pamant .
            El va evada doar cand zalele trupului sau vor deveni ruginite , doar atunci cand acestea se vor sfasia singure , atunci cand trupul lui va ceda  - va deveni un decedat . Regasindu-se in acel ceas , acesta se va trezi din acest neant , si va realiza ca peste ochii lui a domnit negura , nicidecum o existenta sau o biografie - se regaseste in purgatoriu , acolo in groapa sapata de semeni . Aceasta punte peticita cu rugaciuni are lemnul invelit in ceara lumanarilor unei biserici , insa totul spre o zadarnicie .
             Vanitatea omului , nemarginita lui aroganta ce doreste un “ loc de veci “ printre betivii umili pe care aceasta “viata” i-a trait , este spulberata atunci cand vor simti abisul curgandu-le prin vene . Doar in acest moment , omul va realiza ca genunea i-a trezit , a sfasiat rama oglinzii , rasfirand iluzia precum fumul de tigara . Totul a fost o visare , o jalnica visare in care a crezut .
             Chinuit , acesta renaste din aceeasi groapa , acelasi loc destinat ultimei odihne , insa fara pantofi . Se iveste doar aura acestuia , in locul destinat unei judecate , un tribunal sacru in care el este singurul judecator , judecatorul propriei inventii , trupul sau  . Totul se va repeta , fiecare gest , fiecare criza , acolo , captiv in temnita de lut .
             Fiinta umana va evada din propriu-i trup doar in momentul in care va termina explorarea subteranului , iar constiinta acestuia se va resemna in acea scorbura sapata .