vineri, 22 noiembrie 2013

Ce copil sunt! Atat de lacom!


Trebuie sa iti spun asta. Cred cu sinceritate ca ar trebui sa cunosti asta, minunat om. Stii, daca eu am pierdut, tu inca mai poti descoperi o alee spre acel drum infinit al victoriei.

            Drag prieten,

     Iubeste-o! Mergi alaturi de silueta ei cu capul ridicat spre noi orizonturi, cuprinde-o cu bratele tale si strange cat poti tu de tare, fiindca iti va lipsi parfumul ei.                                                
     Saruta-i mainile, gatul, ochii, buzele, fruntea. Mi-as dori sa imi amintesc pret de o secunda cum este, insa tu poate nu simti decat un gust amar de tigara.                                       
    Danseaza cu ea in noptile ploioase de vara, iar toamna priviti cum cad frunzele, aruncati intr-un hamac.                                                                                                                                   
   Simte fiecare miscare a trupului ei, fiecare os trosnind, fiecare mangaiere. Hraneste-te cu frumusetea ei, cu frumusetea gingasiei sale, zambeste-i!                                                                   
     Stii, trebuie doar sa taci. Linistea este muzica grandioasa a noptilor de iarna, momentul in care atipeste pe pieptul tau privind stelele, iar lumina lunii o va transforma intr-un inger.                                
       Tu inca poti castiga, dar nu uita cel mai important lucru. Vegheaza asupra ei cand doarme, simte suflul ceresc al gurii, fiorul somnului. Priveste-o cat este de sensibila, de neajutorata. Atinge-ti usor tenul tau aspru de parul ei, iar atunci orice dorinta va amuti, iar sufletul iti va cutreiera prin fiecare fibra.

 Mi-as dori atat de mult sa imi pot aminti, sa pot simti din nou. Eu am pierdut, dar tu, cititorule, mai ai o sansa. Intotdeauna o vei avea, cat timp nu vei uita sa ii saruti lacrimile.

Imi pare rau…

vineri, 8 noiembrie 2013

Columne

          Suntem indiferenti. Ne-am ridicat propria noastra statuie, pentru a ne sarbatori trupul si geniul ce zace in noi. Am cladit aceasta lume, ne apartine. Rusinea a pierit de ceva timp, iar respectul si onoarea au ramas doar o pata in carti ale istoriei. Noi nu facem parte din trecut, sincer, nici nu ne intereseaza.
          Aplaudam precum o turma o piesa de teatru ori un comediant batran, insa doar daca aplauda altcineva primul, iar in strazi s-a imbibat mirosul de alcool. Ne lovim unii de altii pe strada, vorbind la telefon, nu este nevoie de scuze, ne grabim, trebuie sa ajungem. Nu stim unde mergem, dar suntem atat de hotarati incat nimic nu ne-ar sta in cale. Ne privim cu atat de multa ura, iar dispretul a devenit o expresie a fetei.                                    

-          Imi acordati acest dans?
-          Desigur. Iubesc acest vals maiestos al bolovanilor.                                                                                       

           Pasi marunti, asurzitori ai oamenilor zdruncina scrumul de pe jos, iar sexul frumos se ascunde in spatele machiajului si a unei lumini sterse. Ma intreb oare daca aceasta plictiseala este de fapt o boala, o boala pe care o purtam zilnic, indiferent de activitati, locatii, gesturi sau companie.           
           Totusi, poate am facut cea mai importanta descoperire. Nu avem nici cea mai mica legatura cu maimutele, insa caii sigur ne sunt inruditi. Ganditi-va, avem aceeasi viziune, privim nervosi in fata, doar intr-o singura directie, intrucat aceasta ne este limita.                                                   
          Ma rog, suntem atat de limitati incat, spre exemplu,  privim un apus langa o persoana “iubita”, iar primul nostru gand nu este acela de a o saruta sau macar o amarata de imbratisare, ci acela de a imortaliza momentul, pentru a publica, ori ne aflam intr-o cafenea unde servim o cafea. Ceea ce este important este faptul ca barmanul a uitat sa puna acel bilet pe care scrie : " Cafeaua se bea, nu se fotografiaza". Ma rog, probabil ne simtim singuri si vrem sa avem inca 3000-4000 de prieteni alaturi.                                                                                                           
              
Stiti, cu toate astea, este totusi atat de trist faptul ca am dizolvat constienti orice legatura cu “frumosul”, cu adevarata fericire, iar agitatia inutila a fiecarui muritor se va sfarsi tot in acelasi restaurant clasic, locul unde oamenii iubesc valsul maiestos al bolovanilor.



duminică, 8 septembrie 2013

Spectacol, intuneric, vis





Spectacol, intuneric, vis


Stiti, am intalnit un inger. Candva, demult. Nu imi amintesc nici o infatisare, exceptand un zambet larg de copil, marginit de o pereche de buze atat de feminine.

Din cate imi amintesc nu avea nume, mi-a soptit ceva despre o calatorie in jurul vietii mele. Un drum alaturi de un inger, atat de coplesitor. Pentru prima oara m-am simtit special, neom.

Inca mai pot inumara pasii, sapte la numar, pana ne-am oprit din coboratul acelor trepte, iar intr-un colt am reusit sa vad o scena. Un om ma privea, un om fara chip care a intrebat  ,, Ce este viata fara spectatori? Cine ne vegheaza in afara de noi insine?”

Atunci am intors privirea cautand acea fiinta mistica, insa eram singur, era atat de bezna. In jurul meu se auzeau aplauze, sute, mii de aplauze. Tipete asurzitoare erau pretutindeni: ,, Ce iluzie!”, ,, Minunat numar, geniala iluzie!”.

Stii, dragul meu cititor, acea iluzie a fost iluzia existentei mele, iluzia in care inca traiesc, acum, constient de asta. Primul meu gand a fost daca am avut vreodata ceva al meu, daca am posedat un om, un spirit. Daca o mana pe care am strans-o intre mainile mele a fost cu adevarat acolo, daca iluzia aceasta va dura vesnic, iar eu voi sfarsi intr-o eternitate, intr-o bezna alaturi de toti acei spectator?


Acum voi incerca sa visez, sperand ca voi gasi intr-un final o realitate, indiferent ca imi apartine sau nu, un loc unde linistea de mormant sa nu ma mai intrebe : Daca totul este o iluzie, atunci eu cum am fost posedat? 



joi, 24 ianuarie 2013

Drama orbului poet



  
             Drama orbului poet

 Printre ale noastre pământeşti există un ţinut, un spaţiu dominat de boală, racnet si moarte . In acel loc, ceasurile au incetat sa mai inainteze de mult timp, strazile au ruginit, iar fantanile sunt impregnate cu puroi. Inca se mai aud tipetele muritorilor, tipete ce au inecat lacrimi. In negrul namol ce acoperea acel spatiu, rasareau dinti cariati ai celor ce au evadat din aceasta lume, devenind umbre ale felinarelor.                                                                          
 Acea cetate a devenit salas al ciumei, vesnice sepulcre ale celor ce au ridicat ziduri, acea neagra biserica cu ferecatele-i usi de stejar. Latul spanzuratorii s-a sfasiat, acele suflete prefacandu-se libere spectre ce observau capela prabusita peste mormintele celor care au fost dezrobiti  inca din stravechile timpuri.                                                                                 
 Infectia celor necrozati imbiba creierul cu un miros spurcat, iar lacrimile pure conturau  singurul parau catre tabloul ce ilustra o coroana atarnata de nimbul unui sfant. Vopseaua picturii era stearsa, iar panza ce purta culoarea de rivanol era crestata, incetosand fata acelui martir. Nuantele reci  curgeau spre rama manjita cu stropi din josnicul sange.
Asprul par al cainilor se inalta de sub crucile aruncate in mocirla aleilor cenusii, ud lemn ros de putrefactie. Un sunet strident al balamalelor carciumei era produs de vantul ce se-nchidea intr-un sifonier, lasand naftalina sa se imprastie printre panzele de păianjen.                     
              Sursa acelui parau cristalin era chiar el, orbul batran ce a ridicat cetatea. Acesta zambea, niciodata nu a fost mai bolnav, insa nici mai fericit. Era un simplu nascut, un damnat al inspiratiei. Intr-o zi,  a oferit ochii in schimbul acelei cetati, un loc predestinat pieirii.                     
               Decrepitul a asteptat in tacere, in acel salon intunecat, pana cand ciuma a napadit trupurile muritorilor. Pasind printre cadavre, a simtit ceea ce intotdeuna a cautat, inspiratia.      
              A cazut de atatea ori, insa a continuat, purtand acea otrava din pieptul sau, care ii macina fiecare organ, fiecare membru. Intr-un final, poetul s-a prabusit. Intins pe semenii acestuia, plangand, a scris ultimele versuri „Dezgrop nimbul unui sfânt / Scuip puroi pe lumânări / Şi mă-ngrop eu în pămant.”