Ce copil sunt! Atat de lacom!

Trebuie sa iti spun asta. Cred cu sinceritate ca ar trebui sa cunosti asta, minunat om. Stii, daca eu am pierdut, tu inca mai poti descoperi o alee spre acel drum infinit al victoriei.

            Drag prieten,

     Iubeste-o! Mergi alaturi de silueta ei cu capul ridicat spre noi orizonturi, cuprinde-o cu bratele tale si strange cat poti tu de tare, fiindca iti va lipsi parfumul ei.                                                
     Saruta-i mainile, gatul, ochii, buzele, fruntea. Mi-as dori sa imi amintesc pret de o secunda cum este, insa tu poate nu simti decat un gust amar de tigara.                                       
    Danseaza cu ea in noptile ploioase de vara, iar toamna priviti cum cad frunzele, aruncati intr-un hamac.                                                                                                                                   
   Simte fiecare miscare a trupului ei, fiecare os trosnind, fiecare mangaiere. Hraneste-te cu frumusetea ei, cu frumusetea gingasiei sale, zambeste-i!                                                                   
     Stii, trebuie doar sa taci. Linistea este muzica grandioasa a noptilor de iarna, momentul in care atipeste pe pieptul tau privind stelele, iar lumina lunii o va transforma intr-un inger.                                
       Tu inca poti castiga, dar nu uita cel mai important lucru. Vegheaza asupra ei cand doarme, simte suflul ceresc al gurii, fiorul somnului. Priveste-o cat este de sensibila, de neajutorata. Atinge-ti usor tenul tau aspru de parul ei, iar atunci orice dorinta va amuti, iar sufletul iti va cutreiera prin fiecare fibra.

 Mi-as dori atat de mult sa imi pot aminti, sa pot simti din nou. Eu am pierdut, dar tu, cititorule, mai ai o sansa. Intotdeauna o vei avea, cat timp nu vei uita sa ii saruti lacrimile.

Imi pare rau…

Columne

          Suntem indiferenti. Ne-am ridicat propria noastra statuie, pentru a ne sarbatori trupul si geniul ce zace in noi. Am cladit aceasta lume, ne apartine. Rusinea a pierit de ceva timp, iar respectul si onoarea au ramas doar o pata in carti ale istoriei. Noi nu facem parte din trecut, sincer, nici nu ne intereseaza.

          Aplaudam precum o turma o piesa de teatru ori un comediant batran, insa doar daca aplauda altcineva primul, iar in strazi s-a imbibat mirosul de alcool. Ne lovim unii de altii pe strada, vorbind la telefon, nu este nevoie de scuze, ne grabim, trebuie sa ajungem. Nu stim unde mergem, dar suntem atat de hotarati incat nimic nu ne-ar sta in cale. Ne privim cu atat de multa ura, iar dispretul a devenit o expresie a fetei.                                    

-          Imi acordati acest dans?

-          Desigur. Iubesc acest vals maiestos al bolovanilor.                                                                                       

           Pasi marunti, asurzitori ai oamenilor zdruncina scrumul de pe jos, iar sexul frumos se ascunde in spatele machiajului si a unei lumini sterse. Ma intreb oare daca aceasta plictiseala este de fapt o boala, o boala pe care o purtam zilnic, indiferent de activitati, locatii, gesturi sau companie.           

           Totusi, poate am facut cea mai importanta descoperire. Nu avem nici cea mai mica legatura cu maimutele, insa caii sigur ne sunt inruditi. Ganditi-va, avem aceeasi viziune, privim nervosi in fata, doar intr-o singura directie, intrucat aceasta ne este limita.                                                   

          Ma rog, suntem atat de limitati incat, spre exemplu,  privim un apus langa o persoana “iubita”, iar primul nostru gand nu este acela de a o saruta sau macar o amarata de imbratisare, ci acela de a imortaliza momentul, pentru a publica, ori ne aflam intr-o cafenea unde servim o cafea. Ceea ce este important este faptul ca barmanul a uitat sa puna acel bilet pe care scrie : " Cafeaua se bea, nu se fotografiaza". Ma rog, probabil ne simtim singuri si vrem sa avem inca 3000-4000 de prieteni alaturi.                                                                                                           

              

Stiti, cu toate astea, este totusi atat de trist faptul ca am dizolvat constienti orice legatura cu “frumosul”, cu adevarata fericire, iar agitatia inutila a fiecarui muritor se va sfarsi tot in acelasi restaurant clasic, locul unde oamenii iubesc valsul maiestos al bolovanilor.