Columne

          Suntem indiferenti. Ne-am ridicat propria noastra statuie, pentru a ne sarbatori trupul si geniul ce zace in noi. Am cladit aceasta lume, ne apartine. Rusinea a pierit de ceva timp, iar respectul si onoarea au ramas doar o pata in carti ale istoriei. Noi nu facem parte din trecut, sincer, nici nu ne intereseaza.

          Aplaudam precum o turma o piesa de teatru ori un comediant batran, insa doar daca aplauda altcineva primul, iar in strazi s-a imbibat mirosul de alcool. Ne lovim unii de altii pe strada, vorbind la telefon, nu este nevoie de scuze, ne grabim, trebuie sa ajungem. Nu stim unde mergem, dar suntem atat de hotarati incat nimic nu ne-ar sta in cale. Ne privim cu atat de multa ura, iar dispretul a devenit o expresie a fetei.                                    

-          Imi acordati acest dans?

-          Desigur. Iubesc acest vals maiestos al bolovanilor.                                                                                       

           Pasi marunti, asurzitori ai oamenilor zdruncina scrumul de pe jos, iar sexul frumos se ascunde in spatele machiajului si a unei lumini sterse. Ma intreb oare daca aceasta plictiseala este de fapt o boala, o boala pe care o purtam zilnic, indiferent de activitati, locatii, gesturi sau companie.           

           Totusi, poate am facut cea mai importanta descoperire. Nu avem nici cea mai mica legatura cu maimutele, insa caii sigur ne sunt inruditi. Ganditi-va, avem aceeasi viziune, privim nervosi in fata, doar intr-o singura directie, intrucat aceasta ne este limita.                                                   

          Ma rog, suntem atat de limitati incat, spre exemplu,  privim un apus langa o persoana “iubita”, iar primul nostru gand nu este acela de a o saruta sau macar o amarata de imbratisare, ci acela de a imortaliza momentul, pentru a publica, ori ne aflam intr-o cafenea unde servim o cafea. Ceea ce este important este faptul ca barmanul a uitat sa puna acel bilet pe care scrie : " Cafeaua se bea, nu se fotografiaza". Ma rog, probabil ne simtim singuri si vrem sa avem inca 3000-4000 de prieteni alaturi.                                                                                                           

              

Stiti, cu toate astea, este totusi atat de trist faptul ca am dizolvat constienti orice legatura cu “frumosul”, cu adevarata fericire, iar agitatia inutila a fiecarui muritor se va sfarsi tot in acelasi restaurant clasic, locul unde oamenii iubesc valsul maiestos al bolovanilor.