Delir

          Nimic. Singurul cuvant care ne inrameaza existenta: nimic. Noi, oamenii, am fost deposedati. Nu mai avem credinta, nu mai avem iubire, nu mai avem spirit.

Odinioara, simteam ca sunt iubit, insa m-am inselat. Omul este defect prin natura lui, prin gesturile, vorbele si simtirile acestuia. Fiecare calitate poarta un defect, cum fiecare om isi poarta vina, vina cu care se naste, precum o aura albastra. Pasim pe strazi, asteptam .. poate se va intampla. Toti avem o aspiratie, cum toti avem dezamagiri. Fiecare scop asteptat este doar o iluzie, o iluzie ce ne poarta prin timp, prin mocirla, prin chin.

Candva, am crezut. Am crezut ca Dumnezeu exista. Pentru mine, Dumnezeu era metamorfozat in ploaie, fiindca ii schingiuia pe muritori, pentru vina lor, pentru ignoranta. Nu sunt sigur, inca mai simt ca ploaia vindeca, cum alcoolul vindeca inima si sfasie ficatul.

Toata lumea fugea de ploaie, se adapostea, pe cand eu zambeam si o simteam, cu fiecare picatura, pana cand omul a deschis o umbrela, a descoperit un nou zid intre simtiri si exprimare. Atunci, mi-am dat seama ca sunt mult prea defect ..Candva , obisnuiam sa cred ..

Spirit, voce launtrica a oricarui individ, oricarei femeie trecuta de varsta distractiilor ce invoca intr-o biserica, a oricarui student ce descopera femeia, alcoolul si tutunul. Pasind spre apus, simtim ca taria ne conduce spre un somn, simtim ca exemplarul sexului frumos ne este calauza a unei alte lumi, iar noi suntem cheia portalului, iar prin tutun gandim spre mare, exact ca batranii marinari, uitand de rom si de furtuna.

Gresim atat de mult doar prin umila noastra existenta. Omul a fost nascut pentru a muri, cu totii am ascultat vorbele astea rostite candva. Doar ca, au existat “defecti” ce au observat, au insemnat si au schimbat. Nu au schimbat universul, credinta, iubirea sau spiritul tuturor, insa prin faptul ca au evadat din acea insiruire de suflete, au descoperit cel mai important lucru: speranta .

Cu totii speram, cu totii visam. Insa speranta lor nu era a noastra. Ei nu au sperat catre noapte, ei nu au sperat catre un zgomot asurzitor si femei imbibate cu alcool, niciodata. Nu sperau niciodata catre mlastina, catre daruirea unei hartii fabricate de om in schimbul trupului, port al spiritului.

Singura speranta, singurul vis era pustiul. Am fost deposedati si de de pustiu. Si nu sperau catre un desert, ci catre un o casa, un loc izolat, prin care judecata sa poata dansa la lumina lumanarilor, fiinta pe care o iubesti sa o mentina, prin sarutari si mangaier , iar tot acest loc retras sa devina propria noastra credinta …