Infinitul epidemiei
 
           Moarte , ecou al gandurilor ce copleseste jalnicul trup al omului . Acutul rasunet al bisericii , al ruginitelor clopote o anunta – moartea - zgomot ce mentine spaima , o accentueaza pana in apogeu  - si dupa . Iar din morminte rasare doar o pereche de pantofi uzati , atat de uzati incat imi pot imagina cadavrul alergand prin bezna , precum o molie decrepita ce se izbeste de pietrele funerare . Orbirea sufletului infatiseaza o deprimanta iluzie – Nasterea unui trup impregnat cu suflet , vesnic sortit sa isi traiasca viata ce i-a fost daruita . Noi suntem propriile noastre marionete , nascocim iluzia involuntar , totul pentru un zambet senil sau un ras infectat cu dementa . Iar aceasta epidemie se intinde , isi largeste orizonturile cu fiecare apus al unui muritor , cu fiecare preot recitand , de fiecare data mai puternica , mai pustiitoare .               
          Epidemia ce se asterne intre santurile gandurilor exact ca o felina ce o cunoastem , o simtim si ne chinuie , ne macina – moartea . Nesomnul mentine fiinta umana in eterna ei letargie , o oglindeste in acea mocirla , in acel hau , dar acesta este mult prea uimit de rama oglinzii pentru a observa cum se pravalesc pontoane peste cadavrele celor inrobiti . Iluzia de a exista , crancena dorinta pentru un muritor ii moleseste , ii ingroapa si-i dezgroapa , iar locul devine mult mai adanc , mult mai haotic si umed . Cu cat se va apropia mai mult de sfarsit , acesta pluteste in incalceala radacinilor , pana cand se va izbi de obscuritatea reavanului pamant .
            El va evada doar cand zalele trupului sau vor deveni ruginite , doar atunci cand acestea se vor sfasia singure , atunci cand trupul lui va ceda  - va deveni un decedat . Regasindu-se in acel ceas , acesta se va trezi din acest neant , si va realiza ca peste ochii lui a domnit negura , nicidecum o existenta sau o biografie - se regaseste in purgatoriu , acolo in groapa sapata de semeni . Aceasta punte peticita cu rugaciuni are lemnul invelit in ceara lumanarilor unei biserici , insa totul spre o zadarnicie .
             Vanitatea omului , nemarginita lui aroganta ce doreste un “ loc de veci “ printre betivii umili pe care aceasta “viata” i-a trait , este spulberata atunci cand vor simti abisul curgandu-le prin vene . Doar in acest moment , omul va realiza ca genunea i-a trezit , a sfasiat rama oglinzii , rasfirand iluzia precum fumul de tigara . Totul a fost o visare , o jalnica visare in care a crezut .
             Chinuit , acesta renaste din aceeasi groapa , acelasi loc destinat ultimei odihne , insa fara pantofi . Se iveste doar aura acestuia , in locul destinat unei judecate , un tribunal sacru in care el este singurul judecator , judecatorul propriei inventii , trupul sau  . Totul se va repeta , fiecare gest , fiecare criza , acolo , captiv in temnita de lut .
             Fiinta umana va evada din propriu-i trup doar in momentul in care va termina explorarea subteranului , iar constiinta acestuia se va resemna in acea scorbura sapata .