A existat un om. La varsta adolescentei , acel
om a parasit locul in care crescuse, lasand totul in urma, luandu-si doar
amintirile si ura pe care o acumulase in timp.
La apus, acesta a hotarat sa plece in larg,
alegand apusul fiindca nu si-a dorit o cale de intoarcere, iar bezna l-ar fi
purtat catre necunoscut. Privind soarele cum rasare din adancuri, a realizat ca
a fost uitat, iar pestera in care ajunsese devenise adapost de mai bine de 4
ani – in fiecare dimineata era la fel, zambea. Descoperise un ingredient al
zambetului, gandul.
Acest om a reusit sa cladeasca o punte intre
trup si spirit, o punte din ganduri, amintiri si liniste. Devenise un adevarat
savant, un cunoscator al tacerii. Niciodata nu a strigat, nu a gandit cu voce tare
sau sa scrie. Tot ce facuse in acest timp a fost sa stea pe aceeasi roca,
privind pescarusii si ascultand valurile, gandind.
A descoperit ca oamenii sunt atat de frumosi,
ca mediul in care traiesc este schitat pentru a nu realiza timpul, a descoperit
ca oamenii sunt timpul, iar prin asta gandirea acestora stagneaza.
Inteleptul a zambit timp de 40 de ani si
niciodata nu tinea seama de senilitatea trupului sau. Zambea spre mare si
medita la defectul uman, privind defectul ca pe ceva esential in existenta lor,
ca pe o fundatie a umorului.
Cantarind razboaiele, chipul sau s-a ridat.
Simtea atat de multa mila pentru credinta, pentru o calatorie terestra sfarsita
de un alt muritor. Traia fiecare deces al altor straini, lasand agonia in urma.
Cand soarele a apus, s-a ridicat de pe stanca
si a pasit pe plaja, fericit. A dedicat un spirit pentru a contempla
frumusetea, linistea marii, dar mai ales mormantul tacerii. In urma lui, marea
nu avea ce sa acopere, deoarece pasii lui disparusera de o vreme.
Spectrul unui om fericit a izbutit in analiza frumosului
. Candva , a existat un om ..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu