Jalnic dor

Candva, stateam intins intr-un hamac imens, agatat de codru, iar ea statea cu capul lipit de pieptul meu si ascultam . Ascultam plansul toamnei, purtat de o adiere rece, insa eu mai ascultam ceva; ascultam respiratia ei, fiecare sunet al oaselor trosnind, in timp ce imi strangea mana, in mana ei . Ascultam pauza vantului care se izbea de parul ei si ..

Mi-e dor de mirosul parului ei . Mi-e dor sa privesc cum se imparte: o parte pe gatul meu, iar restul parca picura din hamac, si era impins de vant si adus inapoi, precum o draperie veche uitata dupa ce oamenii au parasit acea cabana .

Atunci am simtit umarul ei, atingand buzele mele si din nou acel miros . Nu ma obosesc prin a incerca sa il compar ..sau sa il descriu fiindca stiu ca nu as reusi niciodata sa spun mai mult decat un fior ce imi invaluia coloana vertebrala . Ii sarutam parul, ma jucam cu el, iar ea privea obsesiv acel apus de un violet intens ce se spanzura intre doua rape si ofta; ofta atat de des, dar nu am incercat sa o inteleg, am preferat tacerea . Tot ceea ce conta era ca prin fiecare oftat, o simteam din ce in ce mai aproape de pieptul meu .

A fost o toamna minunata, am murit amandoi in acel hamac timp de un anotimp, dupa care am privit-o . Era obosita, era atat de bolnava incat oftatul devenise o nevoie de a respira, de a supravietui . M-am ridicat brusc si am privit in jurul meu, frunzele disparusera, noroiul era acoperit de zapada, iar verdele parca ar fi fost sters, era doar o fila alba ce ne adapostea . Am atipit doar o clipa, doar un moment . Tot ceea ce mai era in jurul meu, era un amurg inchis sub cupola unui cearcane si – ea .